(de Boris Pasternak în traducerea lui Marin Sorescu.)
Cu licărirea stelei ce-o privim
E cotitura drumului de-o seamă.
Drumul cotea spre muntele Măslin.
Iar jos-un râu care Kedron se cheamă.
Și dintr-o dată drumul se opri:
Calea de lapte-aici hotar și-a tras.
Maslinii-ncăruntiti si argintii
În aer dau să facă primul pas.
Era grădina nu știu cui aici.
Le spuse El deodată: Nu plecați.
Sunt trist de moarte astăzi, ucenici,
Rămâneți pe aproape, mă vegheați.
El renuntase fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slavă, la minuni, dumnezeire,
Si-acum era ca noi, un om, și-atât.
Păreau îndepartarile, în noapte,
Ținutul neființei, pustiit,
De parcă toată lumea era goală,
Grădina doar fiind de locuit.
Și tot privind în haurile negre
Ce nu încep si nu sfârșesc defel,
Să-l ocolească implora pe Domnul
Acest pahar ce-l bănuia spre El.
Abia sfârsi, asa, de nu stiu unde,
O sleahtă de golani-osteni, popor,
Făclii si săbii-iar în față Iuda,
Pe buze cu sărutul trădător!
Dar Petru-atunci sări la cutitari,
Zbura chiar o ureche, ce să facă?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ti-o bagă-n teacă!
Și El le zice: V-a fost dat anume
Pe vremea mea să fiți, si voi dormiți!
Bătu si ceasul fiului de lume.
El se preda celor nepocăiti.
Si-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară.
Se-ndepărta oleacă de ceilalți.
Discipolii, cuprinsi de toropeală,
Tot motăiau pe margine de șanț.
Socoti ca legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimite?
Și nu-mi clinteau un fir de păr hainii
Și toți ar fi în praful Palestinii.
Ci cartea vieții tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.
Și trebuie acum să se întâmple
Așa cum este scris în ea. Amin.
Vezi, secolele merg si merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele să se-aprinda, jar.
Spre slava ei cea prea înfricoșată
Pogor în chinul groapei voluntar.
Și mă înalt apoi după trei zile,
Și, tot așa, ca plutele pe apă,
Convoi prelung, ieșind din întuneric,
Vin veacurile în șir la judecată.
Hristos a Inviat!
Adevarat a Înviat!
Hristos a înviat!